Să motivezi sau să încurajezi oamenii din jurul tău este o trăsătură de caracter nobilă, în primul rând pentru că le arăți că îți pasă de ei. Iar când acei oameni sunt echipa alături de care lucrezi sau copiii tăi, să fii în măsură să-i încurajezi devine un lucru foarte important.
De multe ori însă, în ciuda intențiilor noastre bune, ne alegem cu rezultatul opus și ne atragem și antipatia lor. Fie că ne dorim să ne facem copilul să ia școala în serios, sau să ne facem angajații mai productivi, avem șanse mai mari de reușită dacă ținem cont de câteva principii simple.
Acest articol este despre metodele clasice prin care oamenii încearcă să motiveze sau să convingă alți oameni să facă ceva. Metode care eșuează aproape întotdeauna, dar continuă să fie folosite, fiind adânc împământenite în cultura noastră.
Am ales să scriu despre ele pentru că fie mi s-au aplicat personal, și am avut de suferit de pe urma lor, fie le-am văzut aplicate pe alți oameni, cu consecințe neplăcute asupra încrederii în ei și chiar a sănătății lor mentale. Ideea este că mai târziu, după ce am început să citesc cărți de dezvoltare personală și de psihologie, am avut și demonstrația că sunt nocive, sau oricum ineficiente, pentru că erau contrare tuturor sfaturilor citite acolo.
Desigur, sunt multe moduri de a greși în relațiile interumane. Acestea sunt doar cele care m-au marcat pe mine cel mai mult. Și cele despre care există aproape consens în literatura de specialitate cu privire la faptul că sunt greșeli.
1. Critica și vina
Deși tendința de a-i critica și de a da vina pe ceilalți este tipică tuturor oamenilor, mi se pare că noi, românii, avem o predilecție deosebită pentru asta. Este suficient să ne uităm la comentariile de la aproape orice știre pentru a observa acest lucru.
Deși să critici pare a fi lucrul natural de făcut atunci când cineva îți greșește, rezultatele lasă întotdeauna de dorit. Dacă copilul tău a făcut o prostie, nu-i zice niciodată lucruri precum “Nu ești bun de nimic.”, “Ești un copil rău.”, “Ești prost. “, “Ești leneș.” etc.
Spunându-i aceste atribute, nu faci decât să-i distrugi încrederea în el și să crești probabilitatea ca jignirile tale să devină o realitate. Așadar, nu faci decât să agravezi problema în loc să o rezolvi.
Ce să faci în schimb?
În loc să jignești, spune-i pur și simplu cum trebuie să se comporte corect. Pe un ton hotărât, dar pe cât posibil, fără afectare.
De exemplu, dacă și-a lăsat hainele în dezordine, în loc să-i spui: “Ce dezordonat ești!”, spune-i ceva de genul: “Te rog să-ți pui hainele în ordine. Învață să fii mai ordonat”.
Dacă, de exemplu, ai un angajat care întârzie într-un mod repetat, poți să-l întrebi sincer dacă are o problemă care-l face să întârzie. Și apoi să-l sfătuiești cum să facă să reușească să vină la timp. Oricât de stupid ar părea, unii oameni nu reușesc să vină la timp pentru că nu știu cum să vină la timp.
Ai grijă și la auto-critică și auto-învinovățire. Sunt niște emoții distructive, care nu te ajută să progresezi și nu-ți fac viața mai frumoasă. Când faci o greșeală, este matur și de mare caracter să-ți asumi răspunderea și să te gândești cum să o îndrepți. Și asta este suficient. Sentimentele de regret și vinovăție nu îmbunătățesc situația creată, și în plus te fac să te simți prost.
2. Motivarea prin frică
Este vorba de clasicul “Învață sau o să ajungi să speli toaletele.” Sau cel puțin clasic pentru mine. De această metodă am avut parte în adolescență din partea tatălui meu, care, ca să fie sigur că am prins ideea, m-a și pus să spăl toaletele de la noi din casă, spunându-mi că “O să-mi mulțumești când o să fii mare”. Ei bine, acum sunt mare, și nu am ajuns să spăl toaletele altora, dar nu cred că datorită “prevederii” tatălui meu, ci mai degrabă în ciuda ei. Așadar, acesta nu este unul din lucrurile pentru care vreau să-i mulțumesc.
Frica nu este niciodată o idee bună. După cum se spune, “Imaginația este adevăratul covor magic.” (Norman Vincent Peale) sau “Poți să creezi tot ce ți-ai imaginat”. De ce să-ți faci propriul copil să-și imagineze că va spăla toaletele când va fi mare? Nu ar fi mai bine să excluzi pur și simplu această posibilitate?
Folosește imaginația într-un mod pozitiv
Reformulează mai bine mesajul într-o manieră pozitivă: “Învață și o să ajungi să ai o slujbă importantă și bine plătită”. Este mult mai bine și mai eficient. În plus, nici nu-ți faci copilul nefericit și nici nu o să-ți poarte pică.
3. Comparația cu alții
Când eram copil, pe părinții mei îi interesa nu doar ce notă am luat eu, dar și ce notă au luat alți colegi. Asta mi s-a părut absurd încă de atunci.
Și conform tuturor speaker-ilor motivationali, care te încurajează să-ți vezi de drumul tău, nu de ceea ce fac alții, chiar era absurd.
Deși la prima vedere competiția pare că ambiționează, rezultatele pe termen lung nu sunt satisfăcătoare.
În primul rând, generează ostilitate între copilul tău și colegii lui și îl învată că viața este o competiție și că succesul lui înseamnă automat insuccesul celorlați și invers. Majoritatea oamenilor care au avut succes spun ca viața nu este o competiție și că este suficient succes pentru toată lumea. Tot ce trebuie să faci este să încerci să devii din ce în ce mai bun la treaba ta.
Comparația cu alții este unul dintre pricipalele motive de nefericire și în viața de adult, pentru că întotdeauna se va găsi cineva mai frumos, mai bogat, cu mai mult succes, cu părul mai des etc… decât tine.
Cum să-ți ambiționezi copilul întru-un mod pozitiv?
Mută accentul pe progresul lui! Compară-l cu el din trecut și laudă-l pentru progresul pe care l-a făcut și pentru drumul pe care l-a parcurs. Și apoi explică-i că dacă vrea să obțină note mari sau premiu, sau ceva ce-l interesează pe el, este necesar să muncească constant și să încerce să fie din ce în ce mai bun.
4. Accentul pe rezultat
Când este posibil, pune accentul pe progres și pe parcursul făcut, pe lucrurile pe care le-a învățat. Pe faptul că devine din ce în ce mai bun la ceva. Notele și premiile privește-le ca pe o consecință firească a acestor lucruri. O dovadă a faptului că s-a străduit, dar nu scopul principal.
O asemenea atitudine îi va fi mult mai folositoare în viața reală, unde nu mai există note, premii sau alte stimulente. Doar kilomertri dupa kilometri de viață, care uneori poate părea monotonă.
5. Nemulțumirea continuă
Nimic nu este mai demotivant decât atunci când știi că ai făcut tot ce-ai putut, iar părinții sau persoanele din jurul tău tot nu sunt mulțumite.
Din experiența vieții am învățat că unii oameni sunt pur și simplu imposibil de mulțumit. Pentru că nemulțumirea provine de fapt din interiorul lor și că de fapt ei sunt nemulțumiți de ei înșiși.
Alte ori am descoperit, și asta chiar mi se pare absurd, că se prefac a fi nemulțumiți din dorința de a-și determina copilul să-și depășească limitele, să-l determine să facă din ce mai bine. Nimic mai greșit! Asta nu va face decât să-l demotiveze și posibil să-i dea o depresie ca adult, pentru că de fapt îi dă impresia că orice ar face, tot nu e suficient. Iar concluzia logică pe care o trage de aici este că degeaba se străduiește.
6. Amenințarea cu retragerea susținerii
Nu știu dacă asta este clasică sau nu, dar cu siguranță este înspăimântătoare, și am cunoscut-o pe pielea mea. Face parte tot din motivarea prin frică.
Asta se întâmplă de obicei când copilul este dat afară din cuib și este încurajat să facă bani pe cont propriu sau să “facă ceva” iar asta nu se întâmplă suficient de repede. Așa că toți din familie încep să se panicheze în jurul lui și să se agite, pentru ca într-un final principalul sponsor (persoana care-l întreține cu bani) să amenințe: “Gata! Îmi iau mâna de pe tine! Nu-ți mai dau bani! Te duci să te descurci singur de acum!”.
Am văzut asta întâmplându-se într-un caz real, cu rezultate teribile.
De obicei, puiul încăpățânat refuză să părăsescă cuibul pentru că are un blocaj sau are o problemă, care trebuie descoperită și îndepărtată. Oricum, are un motiv pentru care nu poate merge mai departe și de obicei este vorba de frică subconștientă sau de alte probleme emoționale.
Amenintând cu retragerea suportului, nu faci decât să mărești acea frică și să-l panichezi și mai mult, agravând problema și amânând și mai mult momentul mult așteptat, când va avea și puiul un rost în viață, spre liniștea și pacea tuturor.
Ce ar trebui să faci când ai o asemenea situație?
Înarmează-te cu răbdare și oferă-ți suportul și sprijinul necondiționat, în timp ce îi mărești încrederea și îl îndrumi cu blândețe în direcția corectă. (Direcția corectă fiind direcția înspre libertate și independență, nu o slujbă sau o ocupație aleasă de tine). Încearcă să vorbești sincer cu el și să afli motivul real pentru care nu avansează. Dacă este nevoie, apelează la un psiholog.
Comentarii (0)