De ce am creat acest blog

Cunoștințe, Libertate
Stars

Pe scurt, acest blog militează pentru dreptul oamenilor de a face ce vor.

Să vă povestesc pe scurt contextul în care sunt acum, ca să înțelegeți de ce am simțit nevoia să am un blog:

Acum 2 ani am fost nevoită să renunț la firma la care lucrasem timp de 10 ani și să încep altceva. Cum am ajuns în situația de a o lua de la 0 la 34 de ani este o poveste diferită, pe care nu are rost să o spun acum. Nu e important. Ideea este că, nefiind obișnuită să fac altceva, îmi doream să încep o nouă afacere, pentru că e singurul lucru la care sunt bună. Știam cum să încep, știam ce vreau să fac, știam cum să aduc clienți. Părțile care par cele mai înfricoșătoare pentru mulți oameni care se gândesc să-și deschidă o afacere, eu le stăpâneam deja. Pentru că mai trecusem prin ele o dată.

Aveam o mare problemă totuși: nu aveam bani de deschis afacere. Aveam ceva bani puși deoparte, dar erau bani de supraviețuire, nu de deschis firmă. Nu de firmă așa cum voiam eu, cel puțin.

Așa am ajuns interesată de chestia cu urmatul viselor.

Când vrei ceva neapărat, dar nu știi exact cum o să-l obții și nici n-ai deocamdată mijloacele prin care să-l obții, înseamnă că ai un vis. Și m-am gândit că dacă tot o iau de la 0, măcar să o fac cum trebuie. Adică să mă asigur că de data asta o să îmi construiesc viața exact așa cum vreau eu, fără să țin cont de ce cred alții. Din moment ce prima dată i-am ascultat pe ei și a fost un dezastru, de data asta am vrut să fie ca mine. Așa că am citit / ascultat cam tot ce am putut despre urmatul viselor: filozofii de viață, seminare de afaceri, filmulețe de dezvoltare personală, cărți de psihologie, gândire pozitivă, autobiografii de succes, melodii și tot felul de alte chestii. Cam tot ce mi-a trecut prin fața ochilor și avea legătură cu subiectul. Nu doar le-am citit, ci le-am pus și în practică. Și am descoperit că unele dintre ele chiar funcționează.

Am implementat cap-coadă procedura pentru urmărit visele, neavând alternative mai bune. Mi s-a părut fascinant, așa că m-am gândit să vă povestesc și vouă.

Iată cum se urmează un vis, în teorie:

În primul rând trebuie să știi foarte clar ce vrei. Să poți să-l descrii cât mai în detaliu. Să nu te preocupi de partea cu “cum” o să-l obții, pentru că acea parte îți distruge imaginația.

Și neapărat trebuie să fie ceva ce vrei în mod autentic. Să știi ce vrei cu adevărat nu este chiar atât de simplu cum pare. Ceea ce spun oamenii că vor nu este neapărat ceea ce vor cu adevărat. De multe ori oamenii spun că vor ceea ce cred că ar trebui să vrea. Auto-descoperirea înseamnă să-ți dai seama ce vrei cu adevărat, fără să te lași influențat de părerea colectivă. De exemplu, eu dacă spun că vreau un Ferrari, nu spun adevărul. Adevărul este că m-ar intimida un Ferrari, pentru că mi se pare că nu aș fi în stare să-l conduc și mi-ar fi frică să nu-l bușesc sau să nu-l stric ceea ce mi-ar cauza stres și și m-ar face nefericită. Ceea ce vor oamenii de fapt când spun că vor un Ferrari este statutul asociat cu el. Ceea ce simbolizează un Ferrari. Un Ferrari înseamnă că ai reușit, că ești în vârful piramidei. Mulți oameni spun că vor acel statut sau acea bogăție, dar nu o vor cu adevărat. Pentru că ea vine împreună cu niște responsablități, sau cu niște riscuri (valabil mai ales pentru cei care se îmbogățesc necinstit). Nu este suficient să vrei un Ferrari, trebuie să ajungi să-l meriți. Trebuie să devii genul de persoană care ar deține un Ferrari.

Teoria cu descrisul în detaliu funcționează perfect pentru mine în cazul Ferrari. Nu aș putea să-l descriu în detaliu pentru că nu am fost niciodată aproape de unul. Poate pentru că nu sunt în cercul social potrivit. Poate pentru că nu m-am obosit să merg la vreo reprezentanță, să văd cum arată în realitate, nici să intru pe site-ul lor. Ceea ce înseamnă că nu mi-l doresc cu adevărat.

Mai mult decât atât. Dacă aș avea un Ferrari, atunci ar trebui să am și o casă și un garaj care să meargă cu el. Și poate și personal calificat să aibă grijă de el. Și toate celelalte chestii. Care sunt pur și simplu prea mult pentru mine acum.

Dacă cineva mi-ar face cadou unul, l-aș vinde cât de repede aș putea și aș investi banii în afacere și în amenajarea casei unde locuiesc. Asta pentru că afacerea și să locuiesc într-o casă care-mi place sunt lucrurile pe care mi le doresc cu adevărat, în mod autentic.

Deci când spun că nu-mi doresc un Ferrari chiar spun adevărul. Cu toate astea, dacă aș spune asta public, lumea ar râde și m-ar considera ipocrită sau mincinoasă. Asta pentru că a rămas împământenit în cultura colectivă că ar trebui să vrei un Ferrari.

Ferrari e un caz extrem. Un exemplu mai ușor de imaginat este cel cu corpul ideal. Nu este suficient să-ți dorești un corp perfect, trebuie să-ți dorești și să mănânci sănătos și să mergi la sală. Practic, să-ți dorești să devii o persoană căreia îi place să meargă la sală. Și dacă reușești să devii acea persoană, atunci cu siguranță o să ai și corpul pe care ți-l dorești.

Unde am ajuns până acum.

Partea cu imaginatul și cu descrisul cred că am făcut-o cum trebuie. Sunt sigură că ceea ce mi-am dorit este autentic și că o să-mi placă după ce-l obțin.

Iată ce mi-am dorit:

  1. Să lucrez undeva unde să am spațiu să evoluez, fără să fiu nevoită să suport oameni care nu-mi plac și unde să fac lucruri care îmi fac plăcere. Nu am găsit un asemenea loc, așa că a m-am apucat să-l creez.
  2. Să fiu independentă financiar și să-mi pot permite lucruri rezonabile.

Am ales numele Black Unicorn și mesajul “Create your own dream” când tatăl meu mi-a zis să revin cu picioarele pe pământ.

Pentru mine să am o firmă e ceva normal, e zona mea de confort. Pentru unii din famila mea e ceva exotic, pentru că ei nu au avut niciodată firma lor. Și după logica lor, dacă ei nu au reușit, atunci este imposibil, iar cine are firmă, fie se chinuie ca un câine, fie este hoț. Altfel ar însemna că ei sunt idioți, dacă s-au chinuit să muncească toată viața pentru bani și era mai simplu altfel. Așa că, natural, au sperat că acum după divorț am să reintru în rândurile lor și o să-mi bag mințile în cap și o să mă angajez. Cât încă mai pot. Până nu e prea târziu. În inimile lor sperau că acum, după ce am scăpat de “uzurpatorul” de soț care m-a condus pe calea greșită și m-a împins să trădez clasa oamenilor care muncesc din greu, am să-mi revin la normal și o să fiu din nou de-a lor.

Nicio sansă.

Am început o bătălie epică pentru viitorul meu. Bătălia era doar în capul meu, desigur. O bătălie a influențelor. Mă voi lăsa influențată de ei sau voi face ceea ce cred eu că e bine, chiar dacă e riscant și nu mă susține nimeni?

Ei nu îmi vor răul, nici să mă oprească să fac ce vreau, de fapt. Dar influența lor este la fel de nocivă ca cea a unui dușman. Pentru că descurajează.

Am ales să-i “trădez” din nou și să mă las influențată de oameni care chiar au realizat ceva similar cu ceea ce voiam eu.

M-am hotărât ferm că o să fac ce vreau până la capăt, fără niciun compromis. Și nu numai că o să fac eu ce vreau, dar o să-i mai încurajez și pe alții.

Conform cărților și seminarelor pe care le-am citit, ai mei suferă de “limitări auto-impuse”. Ei au dreptate în felul lor. Pentru ei chiar este imposibil să aibă o firmă vreodată. Pentru că ei nu cred că este posibil și nu se imaginează în acea postură. Așa cum eu nu mă pot imagina într-un Ferrari.

Și nici nu ar trebui să vrea. Ei sunt mulțumiți așa cum sunt și au deja viața pe care și-o doresc, deci nu au niciun motiv să schimbe ceva. Dacă cineva este mulțumit de locul unde se află, nu are de ce să plece de acolo. Pentru că e deja acolo unde trebuie să fie.

Dar așa cum eu le respect alegerile, ar trebui să o respecte și ei pe a mea. Sau pot să facă ce vor. Dar la fel pot și eu.

Așa că m-am pus pe făcut “ce vreau”.

Așa arăta firma mea acum 2 ani, când era la stadiul de vis, în agenda mea.

Primul lucru, am facut un plan.

Apoi m-am ocupat de părțile pe care le puteam face la momentul respectiv, cu resursele pe care le aveam la acea vreme. Așa că am cumpărat domeniul, că era ieftin și la îndemână.

Partea cu deschisul oficial al firmei am amânat-o cât de mult am putut, pentru că era ușor de făcut și până nu aveam restul afacerii pus la punct nu ar fi făcut decât să genereze cheltuieli inutile și stres.

M-am apucat să lucrez la “produs”.

Care în cazul meu constă în servicii de branding și implementare web.

De știut ce vreau să fac am știut din prima, pentru că erau lucruri pe care le făcusem deja, în mare parte, la vechea mea firmă. Știam că este nevoie pe piață de ele, pentru că înainte să mă apuc să le fac singură, încercasem fără succes să le obțin de la o agenție de marketing, ceva.

Dar tot trebuia să-mi aduc aptitudinile la un nivel mai sus, ca să mă simt confortabilă să le fac pentru o altă firmă, ca profesionist. Așa că au urmat vreo doi ani de citit și aplicat în practică și testat bucățile pe care le-am citit. Când mi-am dat seama că am ajuns la un nivel satisfăcător (cel puțin pentru mine), am început să lucrez la propria mea identitate de brand și la propriul meu site.

Unde sunt acum.

Astăzi am terminat de făcut aproape tot ce am visat acum 2 ani. Știu să fac cam tot ce mi-am dorit. Bine, sunt genul de lucruri pe care nu le poți învăța complet niciodată. Dar să spunem că am ajuns să le știu la un nivel profesionist. Am avut deja primul client, chiar înainte de a deschide oficial firma. Iar ăsta e primul meu articol de pe blog, ceea ce este din nou ceva ce mi-am dorit să fac. Cu adusul clienților noi nu prea am emoții, pentru că știu că merit, și în plus, asta e meseria mea. Am o firmă specializată în adusul clienților pentru alte firme, deci dacă știu ce fac ar trebui să fie ușor să-mi aduc proprii mei clienți.

Am avut de făcut niște ajustări majore în viața mea, pentru că nu eram unde trebuia. Așa că am luat măsuri drastice. Au fost 2 ani extrem de dificili, care m-au marcat. În același timp au fost și cei mai frumoși, pentru că i-am trăit intens și am făcut numai lucruri alese de mine.

Cred că aș putea deja să spun că visul mi s-a împlinit. De pe-acum ar trebui ca totul să intre pe un făgaș normal și repetitiv. Dumnezeu știe, că după această perioadă, ceea ce-mi doresc cel mai mult e ca viața mea să redevină plictisitoare și rutinoasă.

Și acum să răspund la întrebarea din titlu. De ce am făcut acest blog?

Trăind 2 ani concentrată pe un singur obiectiv și fiind nevoită să-mi apăr tot timpul drepturile și să spun ce vreau, am devenit foarte bună la asta. M-am obișnuit să mă adaptez repede la orice, să-mi gestionez timpul și să învăț mereu lucruri noi, inconfortabile, și să depăsesc tot felul de frici și de limite. Ale mele, dar și ale alora. De exemplu, acum 2 ani nu aș fi avut tupeu nici măcar să scriu un articol pe blog.

Cazul meu a fost un urmat de vis “ca la carte”, cu toate părțile epice, cu riscuri, cu frici, cu oameni care se opun și tot tacâmul. Dar nu e necesar să fie așa. La mine a fost un caz extrem și mi-am părăsit zona de confort pentru că am fost nevoită. Lucrurile deveniseră așa de deplorabile iar eu așa de nefericită încât alternativa de a rămâne era mult mai sumbră. Nu am ales să plec de nebună “în lume să-mi urmez visul”. Nu e un moft. Nu recomand nimănui să-și părăsească slujba și să o ia razna căutându-și fericirea prin lume. Ar fi iresponsabil dacă aș face asta. Cred că oamenii pot fi complet fericiți și împliniți și la corporație.

Nu cred că este obligatoriu să ai afacerea ta ca să fii împlinit. Asta cu afacerea este visul meu și posibil și al altora. Dar oamenii nu sunt la fel. Visul unuia ar putea fi coșmarul altuia. Important este să fii acolo unde te simți apreciat și împlinit, alături de oameni care te susțin și te încurajează.

Și blogul despre asta va fi: despre cum să ajungi sau să rămâi, dacă ești acolo deja, într-un astfel de loc.

Comentarii (0)

Scrie un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicata.